Iuroska, Kubreakovesku şi congruela de Arama

Un articol din cea mai nouă publicaţie “Moldova Mare“: astept comentarii!!!

Fie-ne permis să începem acest articol cu o translaţie în timp: 25 martie 2003. O zi cu obraji de miere blondă, pe care îţi vine parcă s-o întinzipe pîine şi s-o mănînci în loc de unt dimineaţa la ce ai (pe masă). Vsevolod Ciornei (ăsta nu e normal; e putred de informat, are să-şi încheie socotelile cu lumea sau în vreun şanţ de decolteu, sau în nişte boscheţi de cinci stele), instituţia Viorel Mihail, Constantin Olteanu, Stan Lipcanu, Igor Guzun, Boris Bechet şi, dacă nu e cu supărare, subsemnatul, stau ciopor la terasa Jaba şi îşi fac tabietul tradiţional: cafeaua zilnică – o spurcăciune mică, neagră şi fierbinte – de la ora nouă dimineaţa. Din prepusuri, mucegaiuri şi noroi (“puritatea nu rodeşte, fecioarele nu nasc copii”) iscăm împreună, de vreo 20 de ani cam în aceeaşi componenţă, “frumuseţi şi preţuri noi”.
Exact pe atunci se împlinise un an de zile de la răpirea fulminantă a lui Vladimir Kubreakovesku, tragicul eveniment de dimensiuni europarlamentare producîndu-se în seara/noaptea zilei de 21 martie 2002, hojma exact taman cînd viaţa ne era mai dragă. Cineva dintre comeseni remarcă faptul că presa pretins pro-românească (Flux, Timpul, Jurnal de Chişinău) a trecut cu tăcerea aniversarea dramaticului eveniment moldav de proporţii planetare. Oare de ce, frate-al meu de cer şi tină?! Boris Bechet, căruia noi cu drag îi spunem – şi-n cuvintele acestea toată dragostea punem! – “evreul nostru cel deştept şi frumos ca un borcan cu compot de prune”, unde face abrupt: “Păi, fraţilor, cum să scrie despre ceea ce n-a fost, căci, de fapt, Cubreacov l-a furat pe Cubreacov!”. (Rumoare în sală). Măi, să fie; măi, să nu fie… Trei voproase şi o întrebare, o întrebare şi trei voproase… Cănile de pe masă se clatină parcă a trădare… Dar de unde naiba nebunatecul de Boris ştie? Doamne, ce întrebare tîmpită ca gardul de răchită: este limpede ca Dîmboviţa că el e scula infernală a KGB-ului, de altfel, ca şi toţi ceilalţi cavaleri ai mesei (ne)rotunde. Căci numai nişte nesimţiţi, nişte vînduţi pe veci ruşilor ar putea rîde de tragedia poporului român de pretutindeni: răpirea lui Vlad Cubreacov, suflet din sufletul neamului său românesc “inocent”, “blînd”, ‘înfrăţit cu natura”, “incapabil de fanatism”, “simplu şi cinstit”, “pudibond” (nu ridică fustiţa de pe genunchii electrocutanţi ai istoriei). Niciodată nu a asuprit pe nimeni, nu a rîvnit la bunuri străine (nu a vrut sau nu a putut?), iar şi dacă de-a lungul veacurilor şi s-au abătut asupra lui multe năpaste, apoi numai din cauza “vicisitudinilor istoriei”: el, fiind isusiac şi curat ca lacrima, nu poartă nici o vină. Deci, popor de sfinţi… Oameni normali nu o să prea găsiţi “De la Prut şi pîn’la Tisa/Tare greu ne cade fisa”.
Inventiv ca un cuvînt argotic, Olteanu lansează ideea de a se institui o nouă sărbătoare naţională: Furatul Cubreacovului, după modelul strămoşesc Furatul miresei. Am făcut crampe la stomac de atîtea rîsete. Viorel îmi zice: “Tu ai rubrică la Berlini, scrie! Fără mînie, ci… aşa… ca să se ştie. Ca să nu ne aibă cineva de proşti».
Мой генерал, разрешите доложить коротко и просто: joi, 3 aprilie 2003, în ziarul Moldova Suverană a apărut articolul O propunere: Sărbătoarea naţională Furatul Cubreacovului:
Se cunosc deja doi candidaţi la funcţia de primar general al capitalei: Serafim Urecheanu din partea oamenilor de bună credinţă cu plicuri în buzunar… ş. a. m. d. şi Vlad Cubreacov din partea PPCD-ului, a lui Dumnezeu şi a Sfintei Parescheva, ocrotitoarea românilor de pretutindeni, inclusiv a celor plecaţi cu ciorditul la munci sezoniere în Spania şi Italia.
Bun băiat e Vlad acesta, păcat de zis că nu. Înţelept ca un şarpe cu clopoţei, memorabil ca un nechezat de cal bulgăresc descînticat cu tămîie şi paşnic ca un porumbel castrat. Chiar şi Prea Fericitului Teoctist al României îi place de dîns. Mai pe scurt, dulceaţă de coacăză peste dulceaţă de căpşuni, dulceaţă de căpşuni peste dulceaţă de coacăză. Miere voievodală prelinsă peste picior (de plai) milenar.
Numai că… Numai că tare ne este frică să nu fie cumva furat, după cum cică s-a mai întîmplat.
Hiriş curajos cum e din fire, mult ne temem ca de astă dată să nu fie furat de către însuşi Serafim Alexandroviciu. Ca să se ştie, scriem: în republică sînt numai doi Serafimi, adică îngeri – Urecheanu şi Saka.
Deja se cunoaşte şi locul în care va fi ascuns Vlad. Nu, nu în hrubele palatului Potroceni, ci în casa lui Bekciev, pe care Înger Alexandrovici îl cunoaşte vag-instantaneu de la Truskaveţ, ambilor amîndurora plăcîndu-le un lucru incolor, inodor şi futillity glamuros: apa.
De ce în casa lui Bekciev? Păi, pen’că acolo poliţia a făcut de-acum percheziţie, iar unde a căzut o dată bomba nu mai vine a doua oară şi soră-sa – tiribomba. Aşa că Vlad are toate şansele să ne trăiască la mulţi ani şi toţi cu bani (cică sănătatea goală e pe jumătate boală), ca să pupe în continuare p…oala teoctistană.
Avem multe sărbători frumoase, de suflet, cu tradiţie, care se trag din străbuni: Limba noastră cea română, Mărţişorul nostru cel român, Un arbore pentru dăinuirea noastră cea română, Invită Maria Bieşu cea română, Manualul nostru cel român, Istoria românilor antonescieni, Istoria românilor români, Matematica/biologia/trigonometria/chimia/fizica românilor noştri români, Bunicuţa noastră cea română, Cîte un bust de scriitor dîmboviţean pentru fiecare moldovean şi tot dă-i aşea cu şpriţul românizării pîn’ la ziuă.
Credem că e timpul să mai instituim o sărbătoare de suflet şi de bună credinţă: Furatul Cubreacovului. După năravul ancestral Furatul miresei, care după asta, pîrdalnica, plînge-a-rîde ca un trandafir în capul mesei. Cu o mică abatere de la litera şi spiritul obiceiului:pe durata celor două luni cît e furată mireasa nu are dreptul să se bărbierească.
Dacă toate-acestea fi-vor cu aghiasmă binecuvîntate şi, evident, profund implementate, urmaşii noştri burebistani de un spectacol trăznet avea-vor parte: Iroşca se sparge în draci interpretînd în piaţă Danţul miresei furate (adică al Cubreacovului de acu încolo), Nătăliţa plînge, Consiliul de la Strasbourg ţîţişoara Europei strînge, de jale ca NATO se frînge, iar poporul nostru cel de toate zilele dugheşte de stinge.
Aşa să ne ajute Dumnezeu, Sfînta Parascheva şi Banul contribuabilului nostru cel român.
La 11 aprilie 2003, Petru Bogatu, infatigabil megaeditorialist naţional irefutabil, scrie în Flux, ediţia de vineri: “Un alt comentariu favorabil lui Urechean este semnat (în Коммерсант Plus – nota D. M.) Alexandr Thorov. Autorul polemizează cu cei care consideră că timpul lui Urechean a trecut şi ironizează maliţios pe seama lui Vlad Cubreacov, numindu-l “victimă a kidnaping-ului de anul trecut”.
Ultima propoziţie din alineatul precedent se potriveşte de minune şi comentariului semnat de Val Butnaru în Jurnal de Chişinău. Ca şi comentatorii de la Kommersant Plus, autorul îl scoate pe Urechean personaj pozitiv şi ni-l dă drept singurul “candidat cu şanse”. În timp ce lui Vlad Cubreacov nu-i dă nici o şansă. Chiar aşa spune: “nici una!”. Cităm: “Cubreacov se va confrunta cu un serios deficit de imagine în momentul în care va fi nevoit să dea explicaţii privind dispariţia şi apariţia sa misterioasă” (…).
De altfel, exact acelaşi procedeu ignobil îl utilizează în Moldova Suverană şi Dinu Mihail care îşi bate joc de Cubreacov şi de lacrimile soţiei lui, Natalia, ricanînd cu obrăznicie pe paginile oficiosului (şi odiosului – nota D. M.) guvernamental pe seama răpirii deputatului creştin-democrat. Înţelegem că vina lui Cubreacov este că a scăpat cu viaţă (într-un apartament din Chişinău – nota D. M.; Petrică Gură Bogată ştia asta încă din 2002, dar o face deontologic pe nevinovatul mort în popuşoiul rapănului naţional) şi că nu le poate da lui Dinu Mihail şi Val Butnaru un răspuns care să îi satisfacă. “Vina» lui Cubreacov este că răpitorii lui nu şi-au dezvăluit identitatea. Acum, acesta este împins din postura de victimă a unei crime în cea de autor al ei».
Acesta a fost, în 2003, schimbul meu de floretă jurnalieră cu Petru Bogatu, bogăţia de nepreţuit a publicisticii moldoveneşti. Nu pot ricana ignobil şi obraznic în continuare, nu pot jigni o sensibilitate ale cărei talent şi verticalitate sînt avere naţională. Mai pe scurt, Bogatu este stoc intangibil (Stoc intangibil = Неприкосновенный запас Родины).
Alt arc în timp. După cum spunea părintele spiritual al moldovenilor, Aristotel, pe lume sînt trei mari descoperitori, trei mari deschizători de drumuri şi uşi: Inteligenţa, Banul şi Întîmplarea. Ei bine, cam la două săptămîni după propunerea făcută în paginile ziarului Moldova Suverană, întîmplarea m-a adus faţă în faţă cu Sergiu Burcă. Mergeam pe strada 31 August 1989 spre locul meu de muncă. Тонкий, звонкий и прозрачный, Sergiu, bunul meu cumătru încă de pe “cînd eram mai tînăr şi la trup curat”, a trecut ghizdav/elegant com toujours drumul şi a zis: “Chiar am vrut 1) să te văd şi 2) să-ţi strîng mîna”. Nu mai făcusem vorbire tocmai de la alegerile prezidenţiale din 1996, eu fiind în tabăra lui Lucinschi, el în cea a lui Snegur. Biseaua mă-sii, am pierdut, noi amîndoi, tocmai şapte ani! “Să ştii că eu ţin la tine. Îmi amintesc mai ales de timpurile noastre curate cînd, avîntaţi în controversate discuţii torenţiale, defrişam taigale de ţigări şi secam baikaluri de alcool, într-o prostie sinucigaşă”, face Sergiu. “Şi eu ţin la tine, de la distanţă. Ştii, simţi asta foarte bine, nu mai trebuie să-ţi cad în genunchi… Chiar am defectul de a iubi omul, aşa ticălos cum sînt eu şi cum este el uneori. Înţeleg de ce ai vrut să mă vezi, dar, crede-mă, nu pricep de ce ai vrut să-mi strîngi mîna nevrednică de lut…”. “Păi, pentru… acel articol…”. “Care articol?”. “Din Moldova Suverană, despre Sărbătoarea naţională Furatul Cubreacovului”. “A, un fleac şi jumătate, un fîs în cînepa Irinucăi”. “Fie, dar tu ai dreptate”. “În ce sens?”. “În sensul că Vlad Cubreacov l-a furat pe Vlad Cubreacov. De unde ai aflat?!”. “De la KGB-ul pre nume “Boris Bechet”.
Şi i-am povestit lui Sergiu Burcă toată pătărania de la tabietul săptămîniştilor statalişti. Nu sînt sigur că l-am convins. El mai crede, probabil şi acum, în basna lui Iroşca şi Dumitru Gabura, potrivit căreia eu aş fi agent KGB cu numele conspirativ “Românul”. Căci doar scrie Valentin Dolganiuc în Jurnal de Chişinău din 9 noiembrie 2007: “Din capul locului ai început a “cotonogi” toţi camarazii de luptă. Ocupaţia de bază era lansarea zvonurilor că unul este kaghebist, altul tîlhar, al treilea – beţivan, al patrulea ia mită etc., etc., etc.” (Tăcerea naşte monştri. Scrisoare lui Iu. Roşca).
Sergiu a mai întrebat atunci: “Ce-i de făcut?”. I-am spus, paraglumind, că cel mai eficient medicament pentru durerile de cap şi de dinţi este… ghilotina: separi bărbăteşte capul de trup şi ai scăpat pentru totdeauna de durerile de şăli, puţî şi măsăli. Ce-i drept, fiindcă este atît de eficient şi, deci, solicitat, acest medicament se găseşte cam rar prin farmaciile noastre. Cît priveşte cazul lui, (dramatic, fără dram de ironie), am spus că întreaga poveste cu Frontul Popular foarte Creştin şi hiper Democrat, din care am făcut şi eu parte pînă la sfîrşitul anului 1990, este o teribilă cacealma, un coşmar cu ochi larg deschişi, o Găinărie Naţională Penală!!! Deontologie, lele Deontologie, ochii bulbucaţi patriotic de groază vor să ţi-o vadă… Celor care au gestionat direct activitatea acestei Găinării le-aş propune filantropic Soluţia privighetorii din bogatul folclor al abisalului popor rus: Соловей тут злился, злился, вырвал гуй и застрелился˙… Niciodată în viaţă nu vei avea linişte sufletească pînă nu vei mărturisi public găinăriile făcute. Să mărturiseşti Adevărul, care înseamnă Iubire, Frumuseţe şi Ordine. Numai mărturisitorul Adevărului este om liber (părintele Radomir Stoica).
Apropos. Tot o mare Găinărie Naţională este şi “lupta” purtată azi de aşa-zisa o-poziţie (pe zi) împotriva comunismului din Republica Moldova. În Moldova nu există comunism. Nu este comunistă acea formaţiune politică care (după atîta francofoneală, ne mai cacofonim şi noi, deh, din cînd în cînd, uau) nu are în programul său lupta de clasă, revoluţia proletară şi hegemonia unui singur partid. Comuniştii de astăzi – ştiu bine şi o-poziţionaşii, şi americănaşii, şi românaşii românarzi, dar se fac jmekereşte a nu şti – sînt comunişti fără comunism, exact la fel cum marea majoritate a filozofilor lumii sînt fără sistem filozofic. Atunci de ce naiba ne împiedicăm de dînşii la tot pasul, cu şi fără ocazie? Nu zicem că sînt scoşi din pudrieră, au şi ei păcate şi slăbiciuni, ca tot omul nostru cel de toate zilele, însă faptele lor prevalează clar asupra greşelilor de moment inevitabile.
În definitiv, nu-i poţi pretinde întotdeauna unui copil, care este Republica Moldova, fermitatea pasului de om matur, care vine odată cu anii.
Nu demoniza şi nu vei fi demonizat. Anticomunismul păpuşarilor de pe Dîmboviţa şi al păpuşilor lor de pe Bîc este o diversiune, o mascaradă deşănţată, o perdea de fum puturos, la adăpostul căreia se încearcă distrugerea statalităţii moldoveneşti. Statalitate pe care Uniunea Europeană ne recomandă răspicat s-o păstrăm şi s-o consolidăm.
A le inocula mediatic moldovenilor (ce vrei, dom’le, sînt grei de cap, nu-i aşea?) neîncrederea în propria lor conducere aleasă pe căi democratice, adică americăneşti şi evropeneşti, este un amestec brutal al României în treburile ţării noastre. Se află în joc însuşi conceptul democraţiei, încă firav în conştiinţa publică, riscînd a fi discreditat de zoioasele certuri politicianiste care otrăvesc cotidian spaţiul nostru public, certuri întreţinute de România oficială şi de aşa-numitele triburi politice de o-poziţie (pe noapte) “M. Ghimpu”, “S. Urechean”, “O. Serebrean”, “N. Dabija”, “A. Petrenco”, “V. Pavlicenco”, “D. Diacov”, “V. Filat”, “D. Braghiş”, “E. Muşuc”, de unele ONG-uri fetid-naţionaliste (Le Monde diplomatique scrie că, în Ucraina, SUA re-ciclează şi finanţează pînă şi foste organizaţii deschis pro-hitleriste, parcă sub lozinca românească din 1941 Uite-acuş, uite-acuş o să-i butem şi pe ruşi!), de o televiziune (ProTV Chişinău, EuTV), un post de radio (Vocea Basarabiei) şi o presă aflate într-o continuă surescitare încrîncenată. Lucraţi mişto, cariciul cui vă are de telenuvelişlti manelizaţi! Aş ciocni cu voi un pahar de acid dezoxiribonucleic (karoce: ADN), dar am auzit că voi acum consumaţi numai bere zero. De la berea zero şi pînă la femeia gonflabilă nu e decît un singur pas.
Despre toate-aceste Sifilisuri Lights vom vorbi – cu document lîngă argument, cu ghimpe lîngă serebrean, cu vrîncean lîngă ardelean, cu ţuculucu lîngă lucuţucu, cu tub digestiv lîngă tub digestiv – în numerele viitoare, căci, vorba lui Eminescu, nu se mai poate: De la Nistru pîn’la Tisa/Tot românul plînsu-mi-s-a/Că nu mai poate străbate/De-atîta insalubritate.
Tăcerea, spunea mai sus Valentin Dolganiuc, fost frontist de top, naşte monştri. Cel mai mare aliat al călăului este tăcerea victimei: … cu palme înroşite ascunse printre maci/dacă eu tac tu mîine n-ai nici un drept să taci! (Mircea Dinescu).

 

Sursa: Patriot.Md